Povestea Mea

    A fost odată un suflet care a ales să vină pe lume într-o familie ce tocmai pierduse un copil.
    Acel suflet sunt eu și așa a început călătoria mea aici.

Eram doar o scânteie de viață, ascunsă în pântecele mamei mele, când fratele meu, Cristian, un băiețel de un an și cinci luni, s-a stins din cauza unei pneumonii. Eu am apărut în mijlocul durerii lor, într-un doliu greu de dus. Mama, copleșită, nu-și mai dorea să fie mamă. Tata, rănit și el, se ascundea în muncă, încercând să nu stea față în față cu propria suferință.

Și ca și cum nu ar fi fost destul, mi-au dat numele Cristina , ecoul fratelui meu pierdut. Fără să știe, m-au făcut purtătoarea absenței lui, copilul care trebuia să umple un gol imposibil.

    Așa am pornit în lume, cu toate aceste daruri grele în brațe.
Anii au adus cu ei oboseală cronică, depresie, anxietate, atacuri de panică… și acel perfecționism care mă obliga să fiu mereu „destul de bună”, să merit locul meu aici.

Dar abia mai târziu am început să înțeleg. Să caut, să studiez, să mă descopăr.
    Să aflu, pas cu pas, cine sunt eu , dincolo de povestea pierderii cu care am venit pe lume.

    Anii au trecut, și cu fiecare experiență, cu fiecare încercare, am simțit că în mine se ascunde ceva care cerea să fie auzit. Nu știam ce. doar că durerea nu mai voia să tacă. Oboseala, neliniștea, atacurile de panică — toate păreau să fie felul în care sufletul meu încerca să-mi vorbească.

    Așa am început să caut. Nu aveam un plan clar, doar o nevoie profundă de a mă înțelege. Am mers la terapii de tot felul, de la psihoterapie clasică la cele mai neobișnuite forme de vindecare. Fiecare pas mi-a arătat o bucată din mine. Uneori a durut, alteori a fost ca o respirație după o lungă scufundare.

    Apoi am descoperit Recall Healing  și pentru prima dată am înțeles cu adevărat legătura dintre povestea mea și povestea părinților mei. Cum durerea lor trăia prin mine, cum fricile, neputințele și vinovățiile nespuse se transformaseră în simptome, în emoții grele, în tipare care se repetau. A fost ca și cum cineva ar fi aprins lumina într-o cameră în care trăisem toată viața pe întuneric.

    Apoi au venit Constelațiile familiale. Și acolo, în spațiul acela sacru, am simțit cum viața se reașază. Cum iubirea începe din nou să curgă. Am văzut locul meu în familie, am putut, în sfârșit, să-l privesc pe fratele meu fără durere, să o văd pe mama nu ca pe o femeie care a suferit, ci ca pe cea care mi-a dat viață. Am simțit că încep, cu adevărat, să trăiesc.

     Nu mi-am dorit să fiu terapeut. Eu doar voiam să împărtășesc povestea mea, să spun oamenilor că există viață după depresie, după pierdere, după suferință. Că nu trebuie să rămânem prizonieri în ceea ce ni s-a întâmplat.
Dar viața a avut alte planuri pentru mine.

     Oamenii au început să vină spre mine, să mă întrebe, să-mi ceară îndrumare, să caute în cuvintele mele același fir de lumină pe care și eu îl găsisem cândva în alții. Și, fără să-mi dau seama, am devenit terapeut. Nu din ambiție, ci din recunoștință.

     Astăzi știu că tot drumul meu , durerea, depresia, căutările, fiecare pas m-au pregătit pentru asta, pentru a ține spațiu pentru alții, așa cum și alții au ținut pentru mine, pentru a fi dovada vie că da, se poate.
      Există viață după suferință. Există vindecare. Există întoarcere la sine.

Astăzi privesc înapoi cu blândețe. Nu mai fug de povestea mea, ci o port cu mine ca pe o hartă care m-a condus spre cine sunt. Nu mai văd greul ca pe o pedeapsă, ci ca pe un dar,  cel care m-a învățat să simt, să înțeleg, să iubesc.

       Viața mea nu a fost despre a fugi de durere, ci despre a o privi în ochi și a-i asculta mesajul.
Despre a-mi da voie să cad și apoi să mă ridic, de fiecare dată puțin mai conștientă, puțin mai vie.

      Astăzi, când lucrez cu oamenii, nu o fac dintr-un rol de terapeut, ci dintr-un loc de om către om. Dintr-un spațiu în care știu, din propria carne și inimă, că există lumină chiar și acolo unde totul pare pierdut.
      Îmi doresc ca prin munca mea să le reamintesc celor care vin spre mine că vindecarea nu este o destinație, ci o reîntoarcere acasă,  în sine.

      Și da, există viață după depresie, după suferință, după pierdere.
      Există viață , una autentică, plină, curajoasă , atunci când ne permitem să fim întregi, cu tot ceea ce suntem.